Hidrologia

Condiţiile tectonice, litologice şi morfologice ale Munţilor Retezat, corelate cu poziţia culmilor fată de advecţia maselor de aer oceanic, fac ca acest masiv să fie zona cu cea mai ridicată umiditate şi scurgere din Carpaţii româneşti.

Reţeaua hidrografică bogată se drenează în două direcţii:

• spre nord, către râul Strei (bazinul hidrografic Mureş), care captează toate apele din vestul, nordul, centrul şi nord-estul masivului
• spre sud, către Jiul de Vest ( bazinul hidrografic Jiul Românesc).

Densitatea reţelei de râuri este mai ridicată în bazinul hidrografic al Streiului (0.8- 1.0 km/kmp) decât in cel al Jiului (0.7- 0.8 km/kmp). Pe trepte de altitudine se observa faptul că densitatea maximă corespunde etajului subalpin iar minimă – celui alpin.

Valorile scurgerii medii specifice cresc cu altitudinea: de la 14.3 l/s/kmp între 600–800 m, la peste 40 l/s/kmp la altitudini mai mari de 2400 m. În timpul anului scurgerea maximă se înregistrează, de obicei, în lunile mai- iunie ca urmare a topirii zăpezilor şi a precipitaţiilor abundente. Scurgerea minimă se produce în lunile de iarnă , când temperaturile foarte scăzute şi precipitaţiile reduse nu oferă condiţii optime de întreţinere a procesului scurgerii. Regimul de scurgere de iarnă este stabil, iar scurgerea de vară o depăşeşte de două ori pe cea de iarnă.

Temperatura medie anuală a apei râurilor scade cu creşterea altitudinii, fiind în jur de 4°C la 1600 m şi cca 2°C la 2200m. Temperaturile maxime ale apei râurilor apar în intervalul iulie- august (12 °C până la 22°C), iar cele minime în intervalul decembrie-martie (de la –2°C la 0°C).

Cel mai important curs de apă este Lăpuşnicul Mare, cu un debit mediu anual de 12.9 mc/s. Cascadele sunt frecvente pe toate pâraiele din Parc.

Un loc deosebit în caracterizarea hidrologică a parcului îl constituie lacurile naturale relicte. Acestea îşi datorează geneza condiţiilor optime ale acumulării şi transformării zăpezilor în gheţari la altitudini de peste 1700 m în Pleistocenul Superior. Aproximativ 38% din lacurile glaciare ale României se află in Parcul Naţional Retezat. Cantonate în poala căldărilor, etajate în trepte, înşirate, grupate în complexe sau izolate, ele constituie o atracţie de prim ordin, atât pentru turişti, cât şi pentru oamenii de ştiinţă care poposesc pe aceste meleaguri.

Elementele morfometrice ale lacurilor oscilează în limite largi, unele dintre ele bătând recordurile din ţară: Bucura - cel mai întins lac glaciar, Zănoaga - cel mai adânc. Suprafaţa lacurilor se menţine între 300 m2 (Stânişoara I) şi 88612 m2 (Bucura), iar adâncimea maximă între 0.3 m (Stânişoara I şi II) şi 29 m (Zănoaga). Volumul lacurilor variază între 90.3 m3 (Galeşul II) si 693.152 m3 (Zănoaga).

Deşi au suprafaţa şi volum relativ mici, lacurile glaciare joaca un rol deosebit în regularizarea naturală a scurgerii râurilor din Munţii Retezat. În întregul masiv există 58 lacuri glaciare permanente, aflate între 1700 şi 2300 m. Unele surse bibliografice indică prezenţa a peste 80 de lacuri glaciare, luându-se în considerare, probabil, şi cele temporare.

Ca urmare a intervenţiilor antropice din secolul al XX-lea, regularizarea scurgerii râurilor a început să fie controlată şi prin lacurile de baraj (artificiale), amenajate pe Râu Mare. Din anul 1974 s-a început construirea barajului de acumulare de la Gura Apei, la confluenţa râurilor Lăpuşnicul Mare, Lăpuşnicul Mic şi Râul Şes, care s-a terminat în anul 2004. Pentru completarea volumului de apă din baraj s-au făcut două canale subterane de aducţiune de pe râurile Râuşor şi Nucşoara. Amenajările hidrotehnice, în special absenţa apei pe albia Râului Mare pe o porţiune de câteva sute de metri, în aval de barajul Gura Apei, au provocat modificări ecologice, studiate doar în mică măsură, în principal pe Valea Râului Mare.

Mlaştinile apar frecvent în parc la marginea unor izvoare, pâraie alpine sau în urma colmatării parţiale a unor lacuri glaciare (valea glaciară Judele, Tăul Negru, lacurile Lia, Bucura,Tăul Răsucit). Acestea constituie areale propice de dezvoltare a speciilor iubitoare de apă.

Apele subterane de mică adâncime (ape freatice) sunt cantonate mai ales în scoarţa de alterare de la baza grohotişurilor (unde se găsesc rezerve însemnate de apă) şi în arealele cu depozite calcaroase din bazinul superior al Jiului de Vest.