Puţină istorie

Înainte de Reforma Agrară din 1922, pe parte din Masivul Retezat exista un fond de vânătoare al Casei Majestăţii Sale Regele, administrat de Direcţia Vânătorilor Regale, aflat în proprietatea indiviză a Statului Român şi a familiei grofului Kendeffy.

În 1923 cea mai mare parte a golului alpin se atribuie în mod definitiv, prin Reforma Agrară, în urma exproprierii, unor sate/comune, cu drept de folosire pentru păşunat, cu anumite restricţii, stabilite la înfiinţarea PNR în 1935. Administrator al acestor păşuni a fost numit Consilieratul Agricol al Judeţului Hunedoara, în baza instrucţiunilor primite de la Direcţia Islazurilor Pendinte din Ministerul Agriculturii.

În 1927, printr-un Procesul verbal din 17 iulie, Consilieratul Agricol al Judeţului Hunedoara predă Muzeului Botanic Cluj cca 1500-1800 iugăre în zona Aradeş, Zănoguţa pentru includere în Parcul Naţional Retezat. Nu se cunoaşte localizarea exactă a acestei suprafeţe.

Din 1931 Casa Autonomă a Pădurilor Statului (CAPS) a preluat în administrare fondul forestier, până atunci proprietate indiviză a Statului Român şi a familiei Kendeffy.

În anul 1935 se declară Parcul Naţional Retezat pe 100 km².

În 1947, prin Legea pentru apărarea patrimoniului forestier, pădurile sunt trecute în proprietate de stat, fapt confirmat prin naţionalizarea din 1948.

În 1955 se constituie Rezervaţia Ştiinţifică Gemenele – Tău Negru, pe o suprafaţă de 1840 ha.

În 1955 Comisia Monumentelor Naturii împreună cu Direcţia Agricolă Hunedoara stabilesc zonele de interdicţie totală pentru păşunat.

Înainte de înfiinţarea Parcului Naţional Retezat (1935), zona era rezervaţie de vânătoare pentru capre negre aparţinând Casei Majestăţii Sale Regelui, fiind administrat de Direcţia Vânătorilor Regale, "care şi-a luat angajamentul celei mai mari ocrotiri."

Proprietarii au populat lacul Zănoaga şi Râul Mare cu păstrăv încă înainte de înfiinţarea Parcului. Practica populării unor lacuri alpine şi a unor cursuri de apă cu păstrăv a fost continuată şi de administratorii terenurilor de vânătoare după 1948, respectiv ocoloalele silvice. La începutul secolulul XX exista tendinţa de a reduce efectivele de ovine, de cca 30.000 exemplare anual, care păşunau în zona alpină. Păşunatul cu ovine era interzis în zona lacurilor, încercându-se astfel să se protejeze zonele preferate de capra neagră.

Tot la începutul secolului se experimenteză pentru prima oară păşunatul cu vite mari, începând cu păşunea Slăvei.

Pe suprafaţa declarată Parc Naţional păşunatul a fost permis doar "pentru vitele cornute şi caii proprietarilor acelor teritorii, cu excluderea totală a oilor şi excluzând orice introducere cu chirie a vitelor aparţinând altor comune decât cele de la poalele Retezatului, împroprietărite în Retezat, ori altor persoane, decât proprietarilor actuali", aşa cum se arată în Procesul verbal de constituire a Parcului.

În perioada 1986 – 1990 păşunile alpine sunt administrate de ocoalele silvice. În această perioadă se elaborează amenajamentele silvo-pastorale, în baza cărora se reglementează păşunatul.

După 1990 păşunile sunt preluate din nou de consiliile locale, iar pe majoritatea păşunilor nu au mai fost respectate prevederile amenajamentelor silvo-pastorale. Păşunile se subînchiriau de către administratorii lor altora decât proprietarii de drept. Administratorii păşunilor nu aveau posibilitatea de a exercita un control eficient al activităţilor de păşunat, ceea ce a dus adesea la suprapăşunat.

La începutul secolului pe Valea Lăpuşnicului Mare s-au efectuat exploatări de masă lemnoasă, buştenii fiind evacuaţi prin plutărit.

Gospodărirea pădurilor aflate în afara zonei incluse în 1935 în Parcul Naţional, dar care după 1990 au fost incluse în suprafaţa Parcului, s-a făcut în conformitate cu normele silvice în vigoare în perioada respectivă.

Turismul s-a practicat în Masivul Retezat încă din anii 30, după cum o dovedeşte şi harta elaborată de Touring-Clubul României în anul 1936, pe care este figurată Casa Pietrele, aflată în proprietatea Clubului şi având rol de cabană turistică.

Fragment din monografia "Retezatul ieri si azi"
autor dr. ing. Stelian Radu